Te-ai nascut in racnete, dar nu ti-a spus nimeni sa taci. Te tineau pe brate ca pe-o minune fragila. Erai o minune.
Lumina, aerul, zambetele, privirile calde, toate iti apartineau. Dar ca rasplata pentru ce? Tu doar ai tipat.
Cuvintele ti-au fost straine la inceput, dar toti au stiut de ce ai nevoie, nimic nu ti-a lipsit. Ti-au oferit pana si inima inainte ca tu sa-nveti sa spui "multumesc". Erai curios si doreai sa cercetezi, sa-ti descoperi niste calitati, dar inca nu stiai sa mergi. Si tot cadeai, te ridicai, si iar cadeai...Iar ei erau acolo si te vegheau fara ca tu sa stii, preocupat fiind de lucruri marunte...
Apoi ai crescut si ai invatat sa mergi, sa vorbesti, sa asculti. Ai invatat sa minti, sa ascunzi, sa fii indiferent, sa acuzi. Ai continuat sa cazi, si-apoi sa te ridici si-apoi sa te agati in maracinii sufletului tau...Acum de unde a venit acea mana de ajutor?
Ai invatat sa ceri, sa vrei, fara sa zici "Te rog!". Si ai primit, dar n-ai spus "Multumesc", ca mai apoi sa pierzi tot. Ai fost pedepsit? Nu, ai invatat sa apreciezi. Ai fost nemultumit si ti-ai risipit increderea; tot cautai, dar nu gaseai nimic, pana cand ai realizat ca scormonesti doar la suprafata.
A urmat ceva...s-a aprins o scanteie divina, sufletul tau a luat proportii nemasurate, cu toate ca se impartea acum la doi. Dupa ceva timp a venit si el... S-a nascut in racnete, dar l-ai iubit. Ca rasplata pentru ce? El doar a tipat.