Iarta...

         Iti aud pasii pe podeaua invechita. Ritmul parca e cel al unui ceas ce simte ca i se apropie ultima bataie. Gandurile tale se abat asupra mea. Le simt de parca ar fi un roi de fluturi, buimaciti de lumina unui bec aprins in mod spontan, in miez de noapte. Undeva se aud picaturi cazand in acelasi ritm, desi afara nu ploua. Plangi?

        Fac un efort sa deslusesc ce-mi spui, dar in acelasi timp ego-ul meu striga din nou, mai tare. In ciuda zgomotului, totusi aud miscarea aerului facuta de mana ta. O caut in bezna, ma lupt cu intunericul sa ma prind de ea, si totusi…nu ma simt inca pregatita. De ce mi-o intinzi, atunci, daca nu merit?

        Respir si  ma adun, ma ridic in genunchi si mai incerc o data. Esti tot acolo, ai fost mereu, dar eu am tinut ochii inchisi, iar acum, dupa ce i-am deschis, inca nu te vad…Fereastra se deschide usor, iar mireasma ce patrunde imi taie respiratia. E aceeasi de altadata, dar eu uitasem s-o respir. Atmosfera se limpezi intr-o panza de lumina pe care suradeau amintirile unei existente divine si sperante palide. Intunericul primi scanteia spirituala a sufletului ca o samanta de eternitate. Aerul a devenit din nou respirabil. Insa imi simt umerii apasati si in acelasi timp picioarele usoare, iar rasuflarea ta imi mangaie acum obrazul. Priveste, mi-au crescut aripi!